Sublime / Beyong imagination

Sublim este ceea ce, prin simplul fapt că-l putem gândi, dovedeşte existenţa unei facultăţi a sufletului care depăşeşte orice unitate de măsură a simţurilor./ Immanuel Kant

Sublime / Beyong imagination,  a doua tema din cadrul proiectului No. 88, va prezenta in luna aprilie artistii: Madalina Andronic ( grafica), Dorin Baba (pictura), Gabriel Brojboiu ( pictura), Nicolae Cosniceru ( fotografie), Gabriela Drinceanu (sculptura), Amalia Dulhan (pictura), Harem 6 ( mix media), Catalin Nastasoiu ( ceramica), Constantin Pacea ( pictura), Ioana Setran (ceramica), Alina-Ondine Slimovshi ( pictura).

Sublimul, ca și categorie estetică este tratat imediat după frumos, dar mai ales în opoziție cu acesta. Însă factorul determinant ce a făcut ca sublimul să fie cel mai dezbătut concept estetic de către filozofii secolului al XVIII-lea a fost ramura sa psihofiziologică.

Immanuel Kant vede sublimul ca fiind însumarea experiențelor simțite atunci când ne sunt depășite limitele imaginației, ale rațiunii, un fenomen în urma căruia privitorul rămâne copleșit. O clădire sau o furtună sunt obiecte/ fenomene care prin mărimile și forțele lor ne copleșesc. În mod normal, copleșirea duce la un sentiment de frică și discomfort, în timp ce sublimul rezultă într-o experiență plăcută. Ce ne copleșește, de fapt, nu este un anumit obiect/ fenomen ci faptul că în timp ce îl vedem, ne dăm seama de cât de minuscul este în comparație cu nebuloasa totalitate a absolutului, ale căror dimensiuni nu ni le putem imagina. Prin urmare, ne place să raționalizăm că fenomenul copleșitor poate fi chiar el copleșit de ceva mai mare și că există fenomene și mult mai mari dar și mult mai mici, precum suntem chiar noi. Așadar, după Kant, sublimul este o suită de experiențe, trecând de la frică la plăcere, plăcerea de a înțelege că ceva ne depășește.

Deși Edmund Burke înțelege sublimul ca fiind tot aceeași combinație de frică și plăcere, el elimină cu totul elementul rațiunii pe care se bazează Kant. Burke diferențiază frumosul de sublim prin efectul pe care îl are un obiect asupra corpului și al simțurilor, efect ce duce către plăcere sau frică. În timp ce frumosul duce direct spre relaxare, ce dă naștere sentimentului de plăcere, sublimul duce la încordarea corpului și la frică, pentru ca prin simpla forță a acestui sentiment (cel mai puternic în opinia lui Burke) aceasta să se transforme ulterior în plăcere, odată ce privitorul este cuprins de doza de adrenalină pe care îl provoacă frica. Iar încordarea asociată cu sublimul provine din sentimentul mirării, revenind asupra ideei că sublimul cuprinde imensitatea, infinitul, dar și întunericul, singurătatea și liniștea prin simplul fapt că acestea ascund lucruri pe care nu le cunoaștem, pe care încă nu ni le putem imagina.

Într-adevăr, discursurile filozofice asupra sublimului ar putea fi catalogate ca și elemente ce țin strict de istoria artei, ce și-au spus cuvântul asupra perioadei romantice. Însă, filozofia fenomenologică și cea postmodernistă (în care lucrarea contează doar prin ochii privitorului) aplicate în arta contemporană, dezgroapă filozofia sublimului pentru a ne ajuta să înțelegem oare de ce ne place și ceva căruia nu i-am spune ca este un simplu frumos?

 
Read 863 times
Download Freewww.bigtheme.net/joomla Joomla Templates Responsive